Suveranitatea exacerbată reprezintă o combinație de temeri și reacții emoționale. Ea transformă identitatea într-un fetiș, absolutizând concepte precum „tradiția” și o presupusă specificitate mitologică. În acest context, drepturile universale sunt respinse sub pretextul că „nimeni nu are dreptul să ne definească”. Prin accentuarea excesivă a diferențelor, se elimină orice posibilitate de universalitate, iar suveranitatea devine punctul culminant al izolaționismului.
Populismul, la rândul său, se caracterizează prin vaguitate deliberată și propuneri programatice neclare. Fiind proteic, profetic și imprevizibil, acesta nu oferă și nu a oferit niciodată soluții viabile la provocările reale. Liderii populisti promit lucruri imposibile, alimentând așteptări nerealiste în rândul susținătorilor.
Această mișcare se bazează pe exaltarea unor „străfunduri originare”, prin a căror redescoperire se preconizează un viitor luminos. Corpul politic, considerat bolnav și decadent, este prezentat ca necesitând vindecare. În trecut, fascismul a folosit metode radicale; astăzi, populismul recurge la triumfalism și credințe mistice.
În jurul figurii liderului, percepută ca providențială, se țes legende și se nasc superstiții. Populismul respinge distincțiile valorice și raționalitatea acțiunilor politice, transformând credința într-un instrument cinic. Deși fluid în exprimare, acesta are teme comune în multiple țări, de la Europa la America Latină și Statele Unite.
Combinația de nostalgie, reverie, anxietate și pasiuni arhaice face din populism un balsam pentru cei care caută minuni. El nu constituie o ideologie coerentă, ci mai degrabă un amestec perpetuu de emoții și fobii. Demagogul populist nu se simte legat de angajamente și pariază pe credulitatea și amnezia publicului.
Acest fenomen rămâne o forță destabilizatoare în politica contemporană, exploatând nemulțumirile și speranțele celor dezamăgiți de sistemul actual.
