În Italia, un fenomen tot mai amplu îngrijorează specialiștii: peste 200.000 de tineri se retrag complet din viața socială, refugiindu-se în camerele lor și tăindu-și legăturile cu lumea exterioară. Această izolare voluntară, denumită uneori sindromul hikikomori, este văzută ca un răspuns la presiunile sociale, la anxietățile generate de mediul online și la dinamica familială contemporană.
Specialiștii identifică trei stadii principale ale acestui proces. În prima fază, tinerii încep să evite activitățile sociale și manifestă reticență față de școală. Ulterior, abandonul școlar devine total, iar în stadiul cel mai avansat, relațiile cu părinții se deteriorează semnificativ, tânărul refuzând orice formă de comunicare.
Cercetătorii observă că fenomenul afectează în special băieții, care par să ajungă mai des în stări de izolare cronică. Factorii declanșatori sunt complecși: de la teama de a fi judecat și presiunea pentru performanță, până la expunerea excesivă la conținuturi negative pe platformele digitale.
Mediul online joacă un rol dublu: pe de o parte, alimentează anxietăți și promovează viziuni pesimiste asupra viitorului; pe de altă parte, oferă o alternativă la interacțiunea socială directă, permițând tinerilor să se retragă în comunități virtuale radicalizate sau în lumi alternative prin jocuri video.
Schimbările în structura familială modernă contribuie și ele la această problemă. Familiile mai mici și așteptările crescute ale părinților creează un mediu supraprotector care poate împiedica dezvoltarea autonomiei tinerilor.
Semnalele de alarmă includ retragerea de la activități sociale, evitarea comunicării cu părinții și dificultăți crescânde în mediul școlar. Experții subliniază importanța intervenției timpurii și a abordărilor personalizate, care să evite măsurile punitive și să se concentreze pe restabilirea încrederii și a speranței.
Soluțiile propuse implică eforturi coordonate: de la programe educaționale care să ajute tinerii să navigheze mai sănătos în mediul digital, până la sprijinirea părinților în reconstruirea legăturilor emotive cu copiii lor. Esențial este să se recunoască că această formă de izolare extremă nu este o simplă capriciu, ci o expresie a unor dificultăți profunde de adaptare la cerințele societății contemporane.
